Interviu cu scriitorul român Ciprian Babiță, numit recent membru al Academiei Europene pentru Relații Economice și Culturale (AEREC): „România are de oferit o combinație rară de profunzime umană, memorie istorică încă vie și creativitate născută din contrast”.
La începutul lui iulie 2026, Ciprian Babiță era în Roma. Acolo, în Parlamentul Italiei, participa la ceremonia în cadrul căreia îi era conferită distincția de membru AEREC în semn de apreciere pentru contribuția sa la promovarea culturii române și a valorilor contemporane în spațiul european. Recunoașterea acordată de AEREC a venit ca urmare a activității culturale desfășurate de Ciprian Babiță prin Editura Tu Memorabil, editura independentă pe care a fondat-o și care dezvoltă proiecte editoriale dedicate promovării personalităților care au contribuit la dezvoltarea României după anul 1989.
Proiectul editorial reprezentativ al editurii este „Dicționarul Românilor Memorabili după 1989”, publicat în limba română și limba engleză. Lucrarea reunește personalități ale României din domenii precum cultură, educație, antreprenoriat, sănătate, cercetare, administrație publică, sport și societate civilă. Oferă, în același timp, o imagine documentată asupra oamenilor care au contribuit la dezvoltarea României în ultimele decenii.
În acest interviu, Ciprian a vorbit despre cultură, ce are România de oferit în peisajul european, dar și ce înseamnă să fii un om memorabil într-o societate.
Din iulie 2026, în cadrul unei ceremonii în Parlamentul Italiei, ați fost numit membru al Academiei Europene pentru Relații Economice și Culturale (AEREC). Și acest demers a venit ca recunoaștere a eforturilor de promovare a culturii române și a valorilor contemporane în spațiul european. Într-o Europă marcată de multiple crize de identitate, ce ați spune că mai ține la un loc cultura europeană și ce o caracterizează?
Cultura europeană rezistă nu prin uniformitate, ci prin dialogul fertil dintre tradiții, memorie și spirit critic. Europa nu este un cor care cântă pe o singură voce, ci o construcție vie, făcută din diferențe asumate, traduceri reciproce și valori care trec dincolo de frontiere: demnitatea persoanei, libertatea creației, responsabilitatea față de trecut. Ceea ce o caracterizează cu adevărat este capacitatea de a transforma criza în reflecție și diversitatea în patrimoniu comun, fără a distruge particularitățile locale și memoriile sensibile.
Ce are de oferit România, în mod real și competitiv, pe piața culturală europeană de astăzi, dincolo de clișeele tradiționaliste sau de avangarda cinematografică deja consacrată?
România are de oferit, competitiv și credibil, o combinație rară de profunzime umană, memorie istorică încă vie și creativitate născută din contrast. Noi nu venim doar cu folclor sau cu nostalgii estetizate, ci cu povești puternice, cu biografii care au traversat fracturi reale și cu o sensibilitate capabilă să transforme periferia în perspectivă. Cultura română devine relevantă european atunci când nu mimează centrul, ci își asumă vocea proprie, lucidă, vulnerabilă și inteligent articulată în forme contemporane, memorabile și curate.
Cum poate fi folosit patrimoniul cultural contemporan ca instrument de diplomație publică eficient, într-o perioadă în care geopolitica tinde să eclipseze argumentele culturale?
Patrimoniul cultural contemporan poate deveni diplomație publică atunci când încetează să fie vitrină și devine conversație. Nu cred în exportul solemn de simboluri, ci în punerea lor în circulație vie: prin cărți, expoziții, teatru, film, dialog civic și proiecte editoriale care creează punți reale între societăți.
În vremuri geopolitice dure, cultura nu concurează brutal puterea, dar poate construi încredere, prestigiu și finețe de percepție. Ea umanizează relațiile dintre state și oferă o memorie comună acolo unde discursul politic produce, adesea, ruptură și suspiciune.
Înainte de evenimentul din Italia, v-ați remarcat prin publicarea „Dicționarului românilor memorabili după 1989”. Oamenii, și românii nu fac excepție, au nevoie de modele la care să se uite și să aspire la valorile pe care acestea le afișează. În acest context, cum s-a născut conceptul de „român memorabil”? Care au fost criteriile prin care ați cernut valorile autentice de notorietatea efemeră?
Conceptul de „român memorabil” s-a născut dintr-o nemulțumire: prea des confundăm vizibilitatea cu valoarea și succesul de moment cu relevanța durabilă. Am căutat oameni care au construit, nu doar oameni care au apărut. Criteriile mele au fost consistența operei, impactul public real, verticalitatea, felul în care au lăsat ceva în urmă și puterea de a inspira fără artificiu. M-a interesat memoria vie, nu zgomotul mediatic. Un om memorabil nu este doar cunoscut, ci necesar unei conștiințe colective mai limpezi și mature.
Anul 1989 rămâne borna de hotar a libertății în România. De ce a fost esențial ca dicționarul să se concentreze exclusiv pe anii de după comunism, o perioadă adesea criticată pentru lipsa ei de repere clare?
Ciprian Babiță: Am ales exclusiv perioada post-1989 pentru că libertatea, oricât de imperfect administrată, schimbă radical sensul valorii publice.
Am ales exclusiv perioada post-1989 pentru că libertatea, oricât de imperfect administrată, schimbă radical sensul valorii publice. După comunism, reperele nu au mai putut fi impuse administrativ; ele au trebuit câștigate în piața deschisă a conștiințelor, a ideilor și a faptelor. Tocmai de aceea, această perioadă, criticată adesea pentru confuzie, este revelatoare. Ea arată cine a rezistat fără protecție ideologică, cine a creat în libertate și cine a reușit să devină reper într-o societate expusă permanent fragmentării și relativizării.
O enciclopedie sau un dicționar reprezintă un organism viu. Cum gestionați dinamica selecției? Există personalități a căror traiectorie ulterioară publicării să vă fi făcut să regândiți includerea lor?
Un astfel de dicționar nu poate rămâne o fotografie rigidă; el trebuie tratat ca un organism în mișcare, atent la devenirea publică a celor incluși. Selecția cere nu doar documentare, ci și discernământ moral continuu. Da, există cazuri în care evoluția ulterioară a unei personalități te obligă să revizuiești, să nuanțezi sau chiar să retragi o validare simbolică. Memoria publică nu înseamnă canonizare automată. Pentru mine, credibilitatea unui asemenea proiect stă tocmai în disponibilitatea de a corecta, nu de a cosmetiza retrospectiv.
Din punct de vedere financiar și logistic, piața de carte din România este într-o contracție sistemică. Cum reușiți cu Tu Memorabil, o editură de nișă, să rămâneți sustenabili? Și care sunt cele mai căutate lucrări?
La Tu Memorabil supraviețuirea nu vine din volum, ci din claritatea identității editoriale. Nu încercăm să publicăm pentru toată lumea, ci să construim un catalog recognoscibil, bazat pe memorie, biografie, cultură vie și proiecte care rămân. Sustenabilitatea vine din disciplină, parteneriate, tiraje gândite realist și din relația directă cu cititorul. Cele mai căutate sunt volumele cu miză identitară, biografiile bine scrise, dicționarele valorice și cărțile care oferă nu doar informație, ci și sentimentul unei recuperări de sens și continuitate.
Sunteți editor, scriitor, dramaturg și actor. Cum se împacă ipostaza de creator scenic, care lucrează cu efemerul clipei, cu cea de editor și scriitor, care caută să fixeze memoria pe hârtie pentru eternitate?
Pentru mine, scena și pagina nu se exclud, ci se corectează reciproc. Teatrul m-a învățat vibrația clipei, ritmul emoției vii și adevărul care se verifică imediat în fața unui public. Scrisul și editarea m-au obligat la rigoare, durată și memorie. Dacă scena arde, cartea sedimentează. Dacă teatrul dă corp unei emoții, pagina îi dă continuitate. Între cele două există aceeași nevoie de adevăr, doar că exprimată diferit: una trece prin prezență, cealaltă prin permanență și răbdarea construcției interioare autentice.
Pluridisciplinaritatea este adesea privită cu suspiciune în mediile academice și nu numai, fiind confundată cu diletantismul. V-ați lovit de această etichetare? Ce beneficii v-a adus polivalența?
Da, m-am lovit de această suspiciune, mai ales într-un spațiu care preferă etichetele stabile și biografiile ușor de clasificat. Dar polivalența, atunci când este susținută de muncă reală, nu înseamnă diletantism, ci transfer fertil de experiență. Faptul că scriu, editez, joc și construiesc proiecte culturale m-a ajutat să înțeleg mai bine nu doar produsul artistic, ci și traseul lui public. Beneficiul major este perspectiva completă: văd cultura și dinăuntru, și din afară, și ca expresie, și ca responsabilitate civică.
Există o tendință de uniformizare culturală sub umbrela accesului tot mai facil la produse globale, gata create, gata livrate. Cum poate o cultură periferică, precum cea română, să își păstreze autenticitatea și chiar să creeze noul, în timp ce se integrează în peisajul european și chiar global?
O cultură periferică se pierde în momentul în care începe să se rușineze de propriul accent. România nu trebuie să concureze global imitând formulele altora, ci rafinând ceea ce are distinct: tensiunea dintre memorie și modernitate, forța biografică, limba, umorul, dramatismul discret și capacitatea de a transforma marginalitatea în observație lucidă. Integrarea autentică nu cere dizolvare, ci maturitate. Putem crea noul doar dacă nu renunțăm la rădăcini, iar rădăcinile nu trebuie muzeificate, ci transformate în expresie contemporană vie.
