După conferința de presă a Băncii Centrale Europene din data de 4 iulie, ne-am lămurit ce ne așteaptă: continuarea politicii de fugi de angajamente, politică începută în 1999. Doctrina monetară este acum 100% americană, în termenii “intervenției verbale”. Cu alte cuvinte, minimizăm așteptările pieței, în loc să luăm decizii legate de dobânzi.
A sfătui piața ce să facă echivalează cu dezastrul
Ne amintim de Abeconomie și de felul în care a fost aplicată recent în cele 8 cicluri de injecție monetară. A fost foarte din scurt, apoi realitatea ne-a lovit în plin. Să ținem acum discursuri pieței e cel mai rău lucru cu putință, acum când Banca Federală a SUA vorbește și ea despre “calea normalizării”. Desigur, BCE s-a simțit încolțită. A fost pusă la colț de discursul celor din America: cifre stabile, dar nu excepționale, lipsa angajamentului din partea politicienilor etc.
Disperare și… înarmare
Conferința de presă care a urmat a fost plină de mesaje puternice din partea președintelui Mario Draghi. A încercat din răsputeri să ne convingă că nu e momentul să pentru o dezbatere asupra dobânzii, iar BCE nu are un “termen limită” pentru a o face. Pe de altă parte, mi s-a părut evident că Draghi a fost conștient că e un nou moment în care e în lumina reflectoarelor. A fost aproape nepoliticos cu reporterii, întrerupea conversațiile și era foarte agresiv. De asemenea, după părerea mea, a fost foarte grăitor limbajul trupului. Poate că sunt semne ale importanței momentului, dar sunt și semne ale disperării. BCE simte, probabil, că are mai multe “arme” dacă amână această decizie până după alegerile din Germania.
Adevărata surpriză a fost când Mario Draghi a dorit să ne demonstreze ilustra sa capacitate de analiză, în loc să facă loc unei comunicări mai corecte. Poate că sunt eu sceptic, dar de când Banca Federală a SUA, apoi BCE și mai nou și Banca Angliei au început să dorească să comunice mai mult cu publicul, am început să mă îndoiesc tot mai mult de clarviziunea prognozelor acestor bănci. Alegând alte cuvinte, ne-ar putea pur și simplu spune: am făcut tot ce-am putut; nu ne rămâne decât să cântăm și să dansăm.
Între timp, pe străzile din Europa și din SUA, oamenii care sunt nepăsători în fața acestui cabaret se întreabă “Que?” și se simt, probabil, ca personajul meu favorit din FawltyTowers, Manuel:
Eu nu știu nimic… sunt din Barcelona.
